Pledoarie

Mi-am rostogolit un suspin pe coperta unui album.
Eram desculţ …. mâinile încercau să dirijeze norii …..Din colţul unui strop de apă agăţat de-un mugure, îmi râdea soarele. Iarba îmi îmbraţişa tălpile, iar vantul îmi alinta buclele. Pe genunchi amprente de verde şi ocru de la marea iubire cu natura.
Mai târziu, idila se transformă în respect iar apoi în pioşenie. Altarul munţilor mi-a dăruit întotdeauna clipa de revelaţie necesară întocmirii “dosarului” pentru lumea de dincolo de neguri. Acolo meditaţia ajunge parte din înţelepciune, înţelepciunea din virtute, iar virtutea din caracter. Acolo goliciunea se umple de conţinut iar filozofia stă la masă cu caprele negre. Într-un spaţiu în care timpul nu mai are unităţi de măsură până şi vremea ascultă de divinitate.
Acum când tâmplele sunt cernite iar paşii nu mai ascultă comenzi sentimentale sunt nevoit să mă refugiez între coperţi de album şi să visez la templele alpine. Şi-apoi m-apucă dorul de ducă - mă furişez din civilizaţie - şi mă autoexilez pe mal de apă. Mă lupt cu rămăşiţele lumii moderne expuse ca nişte trofee şi încerc să-mi regăsesc clipele de relaxare cantonate la limita coniferelor. Apoi dupa ce şi peştii obosesc de prea multă gimnastică lacustră la ceas de seară, privesc simfonia apusului şi cum plapuma de nori înveleşte orizontul.
Adorm mângâiat de frunzele toamnei şi aştept stratul de omăt să mă-nfrăţească cu eternitatea.


Dan Ionescu – 12 aprilie 1999 publicată în Ecologistul mai 1999